* text de Mădălin Roşioru

„Cred – întemeindu-mă pe o   îndelungată practică făcută pe texte dintre cele mai dificile şi mai variate – că o bună traducere literară nu poate fi rezultatul aplicării mecanice a unei teorii, oricât de coerentă ar fi aceasta. Teoria, prin caracterul ei general, se aplică doar cu discutabile rezultate traducerii, pentru că aceasta, asemenea creaţiei artistice, se construieşte ca rezultat al unei suite de acţiuni, de soluţii particulare. Traducerea este înainte de orice o practică a cărei reuşită depinde de orizontul cultural al traducătorului, de competenţa şi de performanţa lingvistică a acestuia, dar şi de o corectă intuire a soluţiilor concrete. În cazurile cele mai fericite, ea este de fapt o practico-teorie, în sensul că, printr-un demers inductiv, de natură practică, rezultat a ceea ce numim în mod curent vocaţie, talent, ea îşi construieşte propria teorie, din care îşi deduce propria practică etc. etc“.

Am citat din volumul Despre traducere literar şi în toate sensurile (Editura Scrisul românesc, Craiova, noiembrie 2006, p. 93), semnat de Irina Mavrodin, al cărei nume – ne place să credem că – este o referinţă obligatorie pentru cititorul contemporan de literatură.

„Ar fi aceasta ceea ce noi am numi o poietică/poetică a traducerii, domeniu (încă aproape neexplorat) în care însemnările ce urmează, ieşite atât din propria noastră practică de traducere (a unor texte din literatura franceză) cât şi din confruntarea ei cu produsele unor altor practici de traducere din şi în limba român, încearcă să propună câteva prime repere“. (p. 131)

Cu onestitate, Irina Mavrodin rezumă o serie de coordonate ale acestei practico-teorii bazate pe câteva decenii de traducere literară, dublată în mod benefic de poezie, eseu sau de cariera universitară, fără ca efortul de generalizare să o îndepărteze vreodată de contextul concret care le-a generat (cum ar fi, de pildă, traducerea integrală a lui Marcel Proust); unele amintiri personale (precum cele despre Emil Cioran) colorează afectiv aceste însemnări din jurnalul de bord al traducătoarei de cursă lungă, pe când altele atacă chestiuni ce ţin de implicaţiile editării de traduceri în contextul promovării culturale a unei întregi naţiuni, sau de statutul traducătorului (al cărui nume e, de obicei, cel puţin în România, bine ascuns în caseta tehnică, lângă cel al corectorului sau al tehnoredactorului, în loc să se afle, la loc de cinste, pe copertă, ca în Franţa).

Sunt circumscrise, punctual, câteva posibile probleme de traducere, la fel de dificil de rezolvat ca, în matematici, cuadratura cercului, antrenând opţiunile traducătorului faţă de arhaisme, dialecte sau eventualele neglijenţe stilistice din original. Ca regulă generală, o bună traducere trebuie să restituie textul de pornire cât mai „literal şi în toate sensurile“ (după o celebră expresie rimbaldiană), păstrând ambiguitatea productivă a originalului prin refuzul interpretărilor univoce: „literalitatea – acea literalitate de care cei mai mulţi traducători fug ca de suprema eroare – (…) este literaritate“ (p. 125), mai ales în cazul (vădit, al) poemului modern (dar nu numai). O bună traducere merge în întâmpinarea originalului, întâlnindu-se cu acesta la jumătatea drumului între structurile celor două limbi, civilizaţii sau momente temporare, anticipând, pe cât posibil, evoluţia limbii literare.

Cartea devine un manual al traducătorului onest, rezultat sintetic al unor interogaţii de principiu provocate de înaintarea infanteristică, pas cu pas, prin hăţişurile textuale: cine n-a trecut prin aşa ceva nu poate decât să aproximeze vag eforturile traducătorului, de documentare, nu doar stilistice. (Şi semnatarul acestor rânduri, ieşit din „şcoala de traducători“ a doamnei Irina Mavrodin, îşi face, la rândul său, un titlu de glorie, în spiritul aceleiaşi onestităţi tutelare pe care vrea s-o pună în evidenţă, sperând în virtuţile ei contagiante, din a elogia responsabilităţile meseriei de traducător.) Din acest manual nu lipsesc cele câteva tipuri de erori de care se fac vinovaţi foarte mulţi din traducătorii şi redactorii de carte din deceniile trecute, dar şi din prezent, printre care calofilia cu orice preţ e de departe cea mai primejdioasă; ea determină evitarea repetiţiilor sau a termenilor consideraţi prea tehnici, prea specifici sau prea familiari, cantonarea în cronolecte revolute, opulente lexical dar preţioase şi anacronice; tot ea cultivă adesea un tip de traducător-exhibiţionist, care se scoate pe sine în evidenţă, prin intervenţii nepermise asupra originalului. „Artistul trebuie să fie în opera sa ca şi divinitatea în creaţie, invizibil şi atotputernic; să fie pretutindeni simţit, însă nicăieri văzut“. Acest citat din Flaubert se potriveşte cu atât mai mult traducătorului, mult prea adesea ispitit de virtuozitatea stilistică pe cont propriu, ca un instrumentist care ar abandona, plictisit, partitura, vrând să arate, în manieră jazzistic-impresionist-personalizantă, ce improvizator grozav poate să fie, şi actualizând în sensul interpretării o nuanţă forte.

Atunci apare, ca în jazz, cu totul altceva: nu o traducere, cât o variaţiune proprie pe o temă dată, ce ar putea aspira, alături de parodie, la includerea într-o subspecie literară cu normă întreagă. E cunoscută butada ce compară, ducând generalizarea la extrem, traducerile şi femeile: „cele frumoase nu sunt cinstite, cele cinstite nu sunt frumoase“. (La un capăt al spectrului, Charles Baudelaire retopit de Tudor Arghezi în pasta sa lingvistică proprie se arghezianizează până la a-şi pierde aproape total substanţa proprie. La celălalt, Edgar Allan Poe e tradus în franceză literal într-o foarte mare măsură – cea a traductibilităţii însăşi, conform sintagmei axiomatice traduttore tradittore – , dar se pierd pe drum prozodia şi multe alte elemente de stil. În definitiv, e mai simplu să cedezi propriului tău stil – devenit adesea simplă manieră, sau marcă artizanală înregistrată – decât să cauţi, cât mai neutru cu putinţă, „calea împărătească“ echidistantă faţă de cele două extreme de mai sus, în care onestitatea să se alieze frumuseţii în intuiţia evoluţiei limbii literare. Greu e să te smereşti, după modelul unui copist dominican necăjit periodic de Titivillus, diavolul şugubăţ care are în fişa postului să-l determine să mănânce litere sau să verse, din nebăgare de seamă, cerneala peste textul sacru, făcând porcuşori – legiune! Şi traducătorul are demonii săi…) Nu ştiu dacă a observat cineva până acum că butada de mai sus – ia ghiciţi cine-a inventat-o! – are, de la bun început, un viciu constitutiv, o „malformaţie genetică“: onestitatea, ca adecvare la un model frumos, n-are cum să fie sinonimă, din oficiu, cu urâţenia. Nu spun nicio noutate: manualele de teoria traducerii sunt pline de reguli de bună purtare în text, dar adesea traducătorul, furat de stil, de potenţialul său „artistic“, le cam uită. E nevoie, din când în când, să i se reamintească de riscurile meseriei sale… Soluţia? Chiar dacă ne repetăm, citând-o encore et toujours pe doamna Irina Mavrodin, o traducere ar trebui făcută, în limita posibilului, littéralement et dans tous les sens: în rest, sunt întotdeauna de preferat notele explicative adaptărilor sau improvizărilor forţate, oricât de bine ar suna acestea…

Trei interviuri (luate de Dan C. Mihăilescu, Liana Cojocaru şi, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, Mădălin Roşioru) întregesc oportun perspectiva lectorului asupra unei impresionante cariere consacrate traducerii literare, constituindu-se într-un corolar binevenit al acestui jurnal de creaţie sui generis, scris cu acribie, dar mai ales cu suflet…

* Mădălin Roşioru a tradus pentru Editura ART

În colecţia „Demonul teoriei“:

Jürgen Habermas, Etica discursului şi problema adevărului, 2008.

Paul Ricœur, Iubire şi justiţie, 2009.

Jean-Luc Hennig, Apologia plagiatului, 2009.

În colecţia „Desenul din covor“:

Pascale Roze, Iţic, 2008.

În colecţia „Ocheanul întors“:

Constantin von Barloewen, Cartea cunoaşterilor. Convorbiri cu marile spirite ale vremii noastre, 2008.

În Seria de autor Le Clézio:

J.-M.G. Le Clézio, Raga, 2008.

J.-M.G. Le Clézio, Urania, 2009.

Urmează:

Catherine Millet, Lumină cernută, 2010.

Françoise Sagan, Toxică, 2010.

J.-M.G. Le Clézio, Inimă pârjolită şi alte romanţe, 2011.